Plutonierului major Alin Trandafir: "Misiunile din Afganistan au decurs bine datorită soției care a știut să-mi spună că ea și fetele sunt bine"

În următoarele rânduri veți citi povestea de viață emoționantă a plutonierului major Alin Trandafir, care a întâmpinat multe obstacole, provocări, dar și realizări pe pla profesional. Toate a reușit să le ducă la bun sfârșit prin susținerea familiei.

„De mic copil am știut și mi-am dorit să ajung militar, așa cum au fost bunicul și tatăl meu.

Dragostea față de haina militară am simțit-o de la o vârstă fragedă, când îl întâmpinam pe tatăl meu, subofițer de muzică militară, sărindu-i în brațe de fiecare dată când venea de la lucru, ori de la diferite ativități ordonate și mă uitam cu aroganță la copiii care mă priveau invidioși că tatăl meu este militar.

Timpul a trecut, iar visul mi s-a îndeplinit, astfel că, în anul 1999, am pășit pentru prima dată pe poarta Brigăzii 61 Vânători de Munte ,,General Virgil Bădulescu”, ca sergent angajat la vremea aceea.

Am avut oportunitatea ca în anul 2005 să particip la misiunea din Afganistan ISAF VIII, ca pistolar pușcaș lunetist, în cadrul plutonului de Poliție Militară, experiență care m-a ajutat foarte mult în ascensiunea mea militară, astfel, în anul 2010, am promovat în corpul subofițerilor.

Prima misiune în Afganistan a fost examenul vieții deoarece ne-am dat seama atât eu, cât și minunata mea soție, cât de mult însemnăm unul pentru celălalt și cât de prețios este timpul petrecut împreună.

Cel mai greu a fost că nu le puteam vedea, ci doar le auzeam prin intermediul internetului, atât pe Eniko, cât și pe Bianca, primul bobocel al familiei, care, la acea vreme, avea 5 anișori.

Dintre experiențele trăite acolo, cea mai vie amintire este aceea din momentul în care în care am primit de acasă un pachet cu fotografiile fetelor și un tricou parfumat cu semnele mânuței fiicei mele desenat cu ruj.

În anul 2013 am avut din nou privilegiul de a pleca în Afganistan, alături de colegii din Batalionul 32 Mircea (Yelow Scorpions), de această dată din postura de comandant de grupă. Atunci aveam trei trandafiri pe care îi lăsam acasă: soția, Eniko, fiica cea mare, Bianca, și bobocelul Denisa-Maria.

Această misiune și-a lăsat puțin mai mult amprenta asupra mea deoarece în data de 10 mai, în jurul orelor 17.00, aflându-mă într-o misiune de patrulare, în timp ce traversam un pod, un dispozitiv exploziv improvizat s-a activat și mașina echipajului nostru a sărit în aer. Din fericire, nu au fost răniți, singurul care a necesitat investigații medicale fiind eu. Cel mai greu mi-a fost să o anunț pe soția mea, care a avut o premoniție și, fără ca eu să îi dau vestea, a inceput să plângă și să țipe, rugându-mă să-i spun că sunt bine și că nu am pățit nimic.

Nimic din toate aceste experiențe plăcute și mai puțin plăcute nu ar fi fost posibile fără un sprijin de nădejde din partea celei care a știut întotdeuna să-mi spună să merg mai departe, că acasă totul este bine și că fetele mele și ea sunt mândre de mine și de tot ceea ce fac.

Armata este a doua familie, trăiesc prin armată, mă bucur de ceea ce fac, iar dacă viața mi-ar oferi din nou șansa să aleg, aș face din nou același lucru cu siguranță.